BIBLIA                                                                           HEBRAICA
 

                                   

                                                     INJUSTIŢIE                                                                                CELESTĂ       

    Selectarea pe criterii segregaţionist - etnice a beneficiarilor revelaţiei profetice, limitarea drastică a accesului la tezaurul biblic, întemeierea unei religii sectare, introvertit- regionale, cu dezvoltare implozivă, refuzând mondialitatea şi socializarea transfrontalieră, dezinteresul pentru viaţa religioasă şi speranţele soteriologice din afara frontierelor evreieşti, aversiunea Creatorului faţă de propria Sa creaţie, obligă orice fiinţă cu pretenţii morale la noi explorări pentru descoperirea unui Dumnezeu al iubirii desăvârşite şi al păcii universale.

     Transmiterea gradual- secvenţială a legislaţiei divine, fluctuaţiile ei de volum, coagularea şi cristalizarea milenară a acesteia, provoacă instabilitate  şi derută morală, interferenţe teandrice variabile, si de asemenea exemplifică o discriminare istorică, respectiv dezavantajarea generaţiilor timpurii- care în baza unor  repere etice primitive şi lacunare puteau obţine  performanţe spirituale reduse-, şi favorizarea posterităţii- beneficiare a revelaţiei plenare.

    Administrarea pentru greşeli personale a unor pedepse colective irevocabile, degradarea condiţiilor existenţiale ale întregii umanităţi însoţită de urgisirea planetei ca represalii pentru derapajul solitar al unei familii - Adam şi Eva -,  introducerea ca supliment ontic a unei restricţii îngrozitoare, moartea, toate acestea impun atragerea opropriului public general, iar lipsa condescendenţei într- un caz de primă abatere, evidenta disproporţie dintre gravitatea faptei şi cuantumul măsurilor de constrângere, surghiunirea definitivă  a vinovaţilor şi penalizarea naivităţii lor, a unei opţiuni inexacte  într- o ambuscadă perfidă, în pofida evidentei absenţe a premeditării şi a completei ignoranţe relativă la consecinţe, militarizarea imediată a pazei Edenice pentru descurajarea  eventualelor tentative de reintegrare paradisiacă ale perechii apostate sau a urmaşilor ei, sunt reacţii efectiv descalificante. Declararea cu vigilenţă meschină retrograd- izolaţionistă a pomului vieţii ca produs prohibit, în scopul conservării exclusivităţilor de acces la resursele eternităţii,- deşi în contextul omniprezenţei copleşitoare a aproximativului (galaxiile, universul solar, ambianţa naturală terestră, vegetaţia si fauna edenică, toate  acestea fuseseră evaluate succesiv prin rapoarte creaţionale doar cu calificativul de imperfecţiune „bine” Gen.1,1-25) apariţia comportamentelor umane deviante era o iminenţă,- este un demers divin decepţionant, iar punctele de suspensie din finalul alocuţiunii (prezente în traducerea sinodală), relevante şi semnificative, epilogul trist al unui discurs cinic: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele si răul. Şi acum nu cumva să- şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!..." (Gen.3,22)

    Instaurarea prin decret ontologic a unei stări existenţiale tensionat – conflictuale, transformarea pământului într- un teritoriu al controverselor, antagonismelor şi violenţelor  (“duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta iţi va zdrobi capul, iar tu îi vei inţepa călcâiul” Gen3,15), sabotarea proiectelor umane unioniste şi provocarea confuziilor, discordiei şi a divergenţelor prin fragmentare cultural- lingvistică (“să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul" Gen.11,7) şi dispersare terestră (“de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” Gen.11,9), asigură divinităţii biblice paternitatea indubitabilă asupra strategiei politice „divide et impera”, atribuită în mod eronat regelui Filip al II- lea Macedoneanul.

     Privilegierea dinastiei avraamite, protejarea familiei lui Iacov chiar şi după ce fiii săi, Simeon şi Levi, au asasinat mişeleşte nu doar pe Sihem, atentatorul la pudoarea surorii lor Dina, ci şi pe concetăţenii acestuia, jefuindu- le ulterior cadavrele şi înrobindu- le femeile şi copiii (Gen.34-35), dezlănţuirea de către Providenţă a unei agresiuni psihologice pentru demoralizarea aliaţilor lui Hamor şi descurajarea vendetei, constituie o evidentă binecuvantare a mârşăviei şi complicitate la infamie, un abuz de putere înfiorător şi o mostră de nepotism dezgustător, o încurajare tacită a recidivei: „Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetăţile care-i înconjurau, aşa că locuitorii lor n-au urmărit pe fiii lui Iacov” (Gen.35,5). Reconfirmarea teofanică a făgăduinţelor ancestrale (Gen.35,11-12) în pofida insensibilităţii etice iacovine, a injustei sale neutralităţi într- un caz de gravă ofensă adusă divinităţii, a dezinteresului pentru finalul tragic al familiei hevite şi a preocupării exclusive pentru destinul familiei sale („N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate şi voi fi nimicit, eu şi casa mea" Gen.34,30), este incalificabil şi cu certitudine nedemn.

   Transmiterea ereditară a statutului moral, oprimarea fiilor pentru greşelile străbunilor („Eu ... pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam …” Ex.20,5), revărsarea penalităţilor pentru culpe atribuite antecesorilor asupra candoarei şi a inocenţei pruncilor, impunerea de restricţii severe, claustrarea, izolarea comunitară şi marginalizarea socială a zece generaţii  succesive pentru gestul nechibzuit al unui strămoş (“Cel născut din curvie să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam…” Deut.23,2), stârnesc o justificată revoltă şi provoacă indignare.

      Aplicarea la muntele Sinai  în manieră discriminatorie şi preferenţială a pedepsei capitale pentru infidelitate confesională şi inconsecvenţă ritualică, dezlănţuirea represaliilor asupra unei grupări restrânse, deşi  iniţiativa construirii viţelului din aur fusese una comunitară şi întreaga populaţie contribuise cu bijuteriile de familie la confecţionarea  acestuia, exemplifică o jenantă lipsă de principialitate divină, compromiţând prestigiul teocraţiei. Exceptarea de la suportarea sancţiunii a principalului vinovat pentru revenirea la practicile zoomorfe, Aaron, cel care nu s- a limitat la a se supune voinţei populare sculptând  statueta,  ci a decretat  o zi festivă pentru celebrarea evenimentului (Ex.32,5), iar apoi în convorbirea cu Moise nu şi- a asumat responsabilitatea propriilor fapte (Ex.32,24), constituie momentul de debut al privilegiilor preoţeşti şi o încurajare tacită a abuzurilor clericale.  

    

                                       

                                                                             BIBLIA                                                                                HEBRAICA  

                           

                                                                              

- consideraţii  critice –

       Iniţierea unui demers menit să contureze  portretul divinităţii biblice exclusiv prin reflexie scripturistică directă, eliminând cartesian  aluviunile penetrate  în spiritual pe filieră tradiţionalismului şi sedimentate în mentalul colectiv, refuzând imaginea ei publică actuală, creată politic, impusă şi susţinută propagandistic si abia ulterior utilată cu argumente justificative livreşti, conduce la rezultate surprinzătoare, iar consacrata superioritate a monoteismului iudaic comparativ cu panteonul antic elen sau cu religiile orientale devine lipsită de evidenţă.

       Mult blamatele antropomorfisme ale mitologiei greceşti abundă şi în Biblia Hebraica: Dumnezeu este zugravit sub chipul unei zeităţi naţionale omnipotente, monarh absolut experimentând diverse imperfecţiuni umane. Dacă personajele olimpiene, monumente de imoralitate, sunt cele care sacralizează  viclenia şi adulterul, vanitatea si trufia, Dumnezeul evreilor se proclama la rându-i gelos care pedepseşte nu doar făptaşul, ci şi pe descendenţii acestuia până la cea de a patra (Ex.20,5), sau chiar cea de a unsprezecea  generaţie in cazul bastarzilor ( Deut.23,2). Dacă Zeus   expedia de la înălţimea tronului său olimpian, pentru a- şi arăta măreţia, fulgere şi trăsnete asupra întregii umanităţi, Adonai se exteriorizează ca naţionalist partinic (“Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov!" Ex.3,6 ); militarist şovin ( "Cu Tine doborâm pe vrăjmaşii noştri, cu Numele Tău zdrobim pe potrivnicii noştri” Ps.44,5), El se implică  decisiv în disputele protejaţilor săi cu vecinii asigurându- le victoria ( Deut.28,7); arogant şi dispreţuitor (“Tu, Doamne, râzi de ei, Tu Îţi baţi joc de toate neamurile” Ps. 59,8), are accese de  irascibilitate şi violenţă devenind înspăimântător (“în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa” Ps.2,5), chiar sadic (“Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească” Deut.28,63 ); prin decizia de suprimare a disidenţei la muntele Sinai, legitimează în egală măsură viitoarele convertiri forţate şi persecutarea minorităţilor religioase, instituindu- se in teoretician al intoleranţei şi a discriminării, fondator al Inchiziţiei şi precursor al holocaustului (“fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa… şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor” Ex.32,27-28); condamnându- l la moarte prin lapidare  pe rătăcitul  surprins de coreligionari nesocotind preverile legii referitoare la serbarea Sabatului (Num.15,32-34) şi adunând vreascuri in deşertul Sinai, lansează o invitaţie limpede la militarizare ekklesiastică.

        Arhicunoscuţii titani mitici Atlas şi Prometeu, au la rândul lor corespondenţi biblici, si anume uriaşii (“Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea … aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume” Gen.6,4), iar personajul israelit Samson, erou al incaierarilor cu vecinii filisteni intr- o epoca in care animozitatile luasera proportii dramatice iar ostilitatea se extindea, naucitor, chiar si asupra vietatilor din ograda (“Emegar…a ucis din filisteni şase sute de oameni, afară de vite” Jud.16,31 ), gratie formidabilei sale coafuri energizante, se poate destinde confortabil in legendele Olimpului.

      Tanakh dezaprobă homosexualitatea ( Gen.19,24),  însă nu susţine monogamia- o invenţie rabinică ulterioară-, ci binecuvântează explicit poligamia şi practicanţii ei ( David, Solomon , etc.), interzicând prin Decalog doar relaţiile din afara triadei soţ- soţii- concubine  ( traducerea corecta a textului originar din Ex.20,14 este “Să nu ai relaţii ilegitime”); iudaismul biblic autentic, neafectat de ingerinţe rabinice, îşi probează astfel nedorita  consangvinitate cu islamismul. De altfel, contrar părerii cvasi – unanime, etica mozaică este permisivă şi relativ la minciună, impiedicând doar rostirea neadevarurilor în circumstante juridice ( Ex.20, 16).

       STRANIETĂŢI

        VETERO - TESTAMENTARE 

                                                                                    II 

      

   Biblic, Dumnezeu îşi dezvăluie un caracter controversat, exclusivist şi inconsecvent, iar preconizata exemplaritate divină apare deficitară; la o examinare minuţioasă, legislaţia consemnată scripturistic se dovedeşte adesea contradictorie şi disensivă, iar absurdul se regăseşte în numeroase episoade.                                                  

     Dumnezeu nimiceşte civilizaţia umană, propria Sa realizare, evaluată iniţial în termeni superlativi (Gen .1,31), exceptând de la exterminare pe neprihănitul  Noe şi, în baza exclusivă a meritelor lui, pe ceilalţi membrii ai familiei sale, apoi, iraţional şi ne pedagogic, fără o garanţie prealabilă a ameliorării comportamentelor umane şi în absenţa oricărui indiciu de renunţare la conduite reprobabile, sensibilizat doar de jertfele vrednicului supravieţuitor , retractează şi declară genocidul diluvian irepetabil (Gen.8,21,22). De altfel, favorizarea descendenţilor în virututea unor merite aparţinând parinţilor, precum şi sancţionarea lor pentru vinovăţii paterne, beneficiază de consacrare legislativă expresă în Decalog (de asemenea în Pentateuh: "Cel născut din curvie să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecilea neam al lui să nu intre în adunarea Domnului" Deut.23,2)- “pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Ma urăsc” (Ex.20,5); brusc însă, prin glasul profetului Ezechiel, ambele sunt denunţate şi negate categoric :“Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său” (Ez.18,20).  

     Dumnezeu interzice crima prin poruncă consemnată în Decalog (“Să nu ucizi” Ex.20,13), El,  Cel Care  printr- o inundaţie catastrofală, o moarte lentă, survenită treptat, agonic, în urma unor dramatice şi teribile incleştări pentru supravieţuire, stârpeşte efectiv populaţia pământului, astfel încât  “tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat, a murit” (Gen.7,22); tot El este Cel Care dispune exterminarea unei mase de o sută optzeci şi cinci de mii de oameni creaţi după chipul Său: “Îngerul Domnului a ieşit şi a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii de oameni. Şi, când s-au sculat dimineaţa, iată că toţi aceştia erau nişte trupuri moarte” (Is.37,36).    

    El redactează un decret special pentru interdicţia idolatriei “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri…” ( Ex.20,4), pentru a- i accentua însemnătatea îl înscrie personal pe Tablele Legii, iar apoi dispune verbal exact contrariul, anume  confecţionarea din aur masiv a două statuete reprezentând făpturi angelice: “Să faci doi heruvimi de aur…” (Ex.25,18-20)

   Prin glasul Fiului Său, Dumnezeu ne recomandă benedicţiunea,“binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă” (Mt.5,44), însă tocmai El este Cel Care a inaugurat imprecaţia punitivă în istorie “blestemat este acum pământul din pricina ta” (Gen.3,17). Din considerente declarat pedagogice, El sancţionează drastic o minoră inexactitate executorie în cazul lui Moise (Num.20,12), respectiv neglijarea unei dispoziţii confidenţiale care de altfel i- ar fi compromis acestuia credibilitatea (“Să vorbiti stâncii acesteia în faţa lor, şi ea vă da apă” Num.20,8), însă rămâne total lipsit de reacţie atunci când acesta, impulsiv şi coleric, public şi nejustificat, distruge manuscrisul Tablelor Legii.         Consacrarea anteriorităţii luminii în raport cu astrul  ce o generează (Gen.1,3-19), a apariţiei acesteia în univers cu trei zile biblice înaintea soarelui, unic exemplu de consecinţă care devansează cauza, este o ofensă adusa legilor universale ale fizicii. Admiterea Lui Dumnezeu ca substitut solar şi sursă primordială a luminii pentru explicarea inversiunii este o ipoteză neverosimilă şi impune acceptarea implicită a unei secesiuni în interiorul fiinţei divinităţii, întrucât chiar din ziua întâi, înainte de crearea soarelui, “Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric” (Gen.1,4).

    Încărcat de ambiguitate, ininteligibil, este şi episodul apariţiei umanităţii pe Terra: ulterior creării primului om “după chipul Lui Dumnezeu” (Gen.1,27), se lansează, la plural, îndemnul procreării “Creşteţi, înmulţiţi- vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l” (Gen.1,28), pentru ca apoi, uluitor, să se constate că “nu este bine să fie omul singur pe pământ” (Gen.2,18). Absenţa femininului din cea de a doua generaţie umană obligă, pentru explicarea perpetuării, la convertirea halucinantului în plauzibil, la acceptarea unor teorii năstruşnice precum incestul ori hibridizarea cu fiinţe extraterestre sau primate superioare. Complet lipsit de coerenţă logică şi implicit de veridicitate, hazliu, este relatarea escrocării lui Iacov, cel care după ce trudeşte şapte ani îmbrăţişând necontenit chipul persoanei iubite în suflet, întreţine în noaptea mult aşteptatei nunţi relaţii cu sora ei şi abia în dimineata zilei următoare sesizează confuzia (Gen.29,22-25)...

                                                                                                                                                                                                                                                                               

                                                                              STRANIETATI                                                                            vetero - testamentare

          

         Sancţiunea aplicată împotriva lui Cain pentru fratricid, acceptată de acesta, declararea lui ca “persona non grata“ în Eden, însoţită de expedierea în exil, ca  emigrant răzleţ si apatrid, părinte  spiritual al “evreului rătăcitor”, ne obligă să admitem existenţa încă din Eden a unei interdiciţii legislative referitoare la crimă, chiar dacă promulgarea ei solemnă şi oficială, integrată într- un Cod mixt civilo – penal a avut loc sute de ani mai târziu, pe muntele Sinai. De altfel, argumentele preexistenţei Decalogului sunt multiple: Moise ştia că nu are voie să ucidă, motiv pentru care şi- a luat măsuri  de evitare a publicităţii faptei sale: “s-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip” (Ex.2.12); evreii repatriaţi din Egipt serbau Sabatul înainte de sosirea în Sinai (Ex. 16,30) şi de asemenea cunoşteau interdicţia idolatriei– 3000 de evrei au fost pedepsiţi în urma episodului “viţelul de aur” anterior publicării tablelor  legii (Ex.32,28). Încă din perioada lui Noe, într- un discurs rostit în fata familiei acestuia, cu prilejul acordului de pace post diluvian, Dumnezeu instituise legea talionului : ”Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui "(Gen.9,6).  Motivaţia in virtutea căreia Dumnezeu, autorul unei legislatii etice clare, stipuland în termeni lipsiţi de echivoc interdicţia crimei “Să nu ucizi” (Ex.20,13), i-a cerut lui Avraam, supus credincios, incălcarea acestei porunci, tocmai pentru a- i verifica loialitatea (“Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune” Gen.22,2), este iraţională şi stupidă, întrucât fidelitatea se testează tocmai invers, prin constanţa si rigurozitatea respectării şi împlinirii imperativelor divine, instigarea la săvârşirea de fărădelegi fiind un act incriminant reprobabil. 

      Nedumeriri interogative persistă şi relativ la biografii ale altor ilustre personaje biblice. Noe apare inclus în clubul select al premianţilor neprihănirii (Ezechiel 14:20), în pofida faptului că, nechibzuit, l- a blestemat pe propriul său fiu Canaan, iar ulterior nu a săvârşit nici un act reparatoriu. Suspiciuni îndreptăţite există şi asupra modalităţii în care Daniel, din postura de titular al demnităţii guvernamentale supreme pe parcursul a trei monarhii asiatice succesive, în care crima, furtul şi minciuna reprezentau cotidianul, putea rămâne fidel comandamentelor stricte ale eticii mozaice. Cel puţin stranie pare înscrierea judecătorului Ghedeon pe lista personajelor biblice exemplare (Evr.11,32), întrucât rodul credinţei sale este realmente o ofensă la adresa poruncii a VII- a din Decalog (“Să nu preacurveşti” Ex.20,14), iar haremul al cărui proprietar era, cuprinzând “mai multe neveste” şi "ţiitoarea… care era la Sihem” (Jud.8.30,31), stârneşte mai degrabă admiraţia musulmanilor multimilionari saudiţi, decât respectul smeriţilor creştini.