STRANIETATI vetero - testamentare
Sancţiunea aplicată împotriva lui Cain pentru fratricid, acceptată de acesta, declararea lui ca “persona non grata“ în Eden, însoţită de expedierea în exil, ca emigrant răzleţ si apatrid, părinte spiritual al “evreului rătăcitor”, ne obligă să admitem existenţa încă din Eden a unei interdiciţii legislative referitoare la crimă, chiar dacă promulgarea ei solemnă şi oficială, integrată într- un Cod mixt civilo – penal a avut loc sute de ani mai târziu, pe muntele Sinai. De altfel, argumentele preexistenţei Decalogului sunt multiple: Moise ştia că nu are voie să ucidă, motiv pentru care şi- a luat măsuri de evitare a publicităţii faptei sale: “s-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip” (Ex.2.12); evreii repatriaţi din Egipt serbau Sabatul înainte de sosirea în Sinai (Ex. 16,30) şi de asemenea cunoşteau interdicţia idolatriei– 3000 de evrei au fost pedepsiţi în urma episodului “viţelul de aur” anterior publicării tablelor legii (Ex.32,28). Încă din perioada lui Noe, într- un discurs rostit în fata familiei acestuia, cu prilejul acordului de pace post diluvian, Dumnezeu instituise legea talionului : ”Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui "(Gen.9,6). Motivaţia in virtutea căreia Dumnezeu, autorul unei legislatii etice clare, stipuland în termeni lipsiţi de echivoc interdicţia crimei “Să nu ucizi” (Ex.20,13), i-a cerut lui Avraam, supus credincios, incălcarea acestei porunci, tocmai pentru a- i verifica loialitatea (“Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune” Gen.22,2), este iraţională şi stupidă, întrucât fidelitatea se testează tocmai invers, prin constanţa si rigurozitatea respectării şi împlinirii imperativelor divine, instigarea la săvârşirea de fărădelegi fiind un act incriminant reprobabil.
Nedumeriri interogative persistă şi relativ la biografii ale altor ilustre personaje biblice. Noe apare inclus în clubul select al premianţilor neprihănirii (Ezechiel 14:20), în pofida faptului că, nechibzuit, l- a blestemat pe propriul său fiu Canaan, iar ulterior nu a săvârşit nici un act reparatoriu. Suspiciuni îndreptăţite există şi asupra modalităţii în care Daniel, din postura de titular al demnităţii guvernamentale supreme pe parcursul a trei monarhii asiatice succesive, în care crima, furtul şi minciuna reprezentau cotidianul, putea rămâne fidel comandamentelor stricte ale eticii mozaice. Cel puţin stranie pare înscrierea judecătorului Ghedeon pe lista personajelor biblice exemplare (Evr.11,32), întrucât rodul credinţei sale este realmente o ofensă la adresa poruncii a VII- a din Decalog (“Să nu preacurveşti” Ex.20,14), iar haremul al cărui proprietar era, cuprinzând “mai multe neveste” şi "ţiitoarea… care era la Sihem” (Jud.8.30,31), stârneşte mai degrabă admiraţia musulmanilor multimilionari saudiţi, decât respectul smeriţilor creştini.
