BIBLIA                                                                           HEBRAICA
 

                                   

                                                     INJUSTIŢIE                                                                                CELESTĂ       

    Selectarea pe criterii segregaţionist - etnice a beneficiarilor revelaţiei profetice, limitarea drastică a accesului la tezaurul biblic, întemeierea unei religii sectare, introvertit- regionale, cu dezvoltare implozivă, refuzând mondialitatea şi socializarea transfrontalieră, dezinteresul pentru viaţa religioasă şi speranţele soteriologice din afara frontierelor evreieşti, aversiunea Creatorului faţă de propria Sa creaţie, obligă orice fiinţă cu pretenţii morale la noi explorări pentru descoperirea unui Dumnezeu al iubirii desăvârşite şi al păcii universale.

     Transmiterea gradual- secvenţială a legislaţiei divine, fluctuaţiile ei de volum, coagularea şi cristalizarea milenară a acesteia, provoacă instabilitate  şi derută morală, interferenţe teandrice variabile, si de asemenea exemplifică o discriminare istorică, respectiv dezavantajarea generaţiilor timpurii- care în baza unor  repere etice primitive şi lacunare puteau obţine  performanţe spirituale reduse-, şi favorizarea posterităţii- beneficiare a revelaţiei plenare.

    Administrarea pentru greşeli personale a unor pedepse colective irevocabile, degradarea condiţiilor existenţiale ale întregii umanităţi însoţită de urgisirea planetei ca represalii pentru derapajul solitar al unei familii - Adam şi Eva -,  introducerea ca supliment ontic a unei restricţii îngrozitoare, moartea, toate acestea impun atragerea opropriului public general, iar lipsa condescendenţei într- un caz de primă abatere, evidenta disproporţie dintre gravitatea faptei şi cuantumul măsurilor de constrângere, surghiunirea definitivă  a vinovaţilor şi penalizarea naivităţii lor, a unei opţiuni inexacte  într- o ambuscadă perfidă, în pofida evidentei absenţe a premeditării şi a completei ignoranţe relativă la consecinţe, militarizarea imediată a pazei Edenice pentru descurajarea  eventualelor tentative de reintegrare paradisiacă ale perechii apostate sau a urmaşilor ei, sunt reacţii efectiv descalificante. Declararea cu vigilenţă meschină retrograd- izolaţionistă a pomului vieţii ca produs prohibit, în scopul conservării exclusivităţilor de acces la resursele eternităţii,- deşi în contextul omniprezenţei copleşitoare a aproximativului (galaxiile, universul solar, ambianţa naturală terestră, vegetaţia si fauna edenică, toate  acestea fuseseră evaluate succesiv prin rapoarte creaţionale doar cu calificativul de imperfecţiune „bine” Gen.1,1-25) apariţia comportamentelor umane deviante era o iminenţă,- este un demers divin decepţionant, iar punctele de suspensie din finalul alocuţiunii (prezente în traducerea sinodală), relevante şi semnificative, epilogul trist al unui discurs cinic: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele si răul. Şi acum nu cumva să- şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!..." (Gen.3,22)

    Instaurarea prin decret ontologic a unei stări existenţiale tensionat – conflictuale, transformarea pământului într- un teritoriu al controverselor, antagonismelor şi violenţelor  (“duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta iţi va zdrobi capul, iar tu îi vei inţepa călcâiul” Gen3,15), sabotarea proiectelor umane unioniste şi provocarea confuziilor, discordiei şi a divergenţelor prin fragmentare cultural- lingvistică (“să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul" Gen.11,7) şi dispersare terestră (“de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” Gen.11,9), asigură divinităţii biblice paternitatea indubitabilă asupra strategiei politice „divide et impera”, atribuită în mod eronat regelui Filip al II- lea Macedoneanul.

     Privilegierea dinastiei avraamite, protejarea familiei lui Iacov chiar şi după ce fiii săi, Simeon şi Levi, au asasinat mişeleşte nu doar pe Sihem, atentatorul la pudoarea surorii lor Dina, ci şi pe concetăţenii acestuia, jefuindu- le ulterior cadavrele şi înrobindu- le femeile şi copiii (Gen.34-35), dezlănţuirea de către Providenţă a unei agresiuni psihologice pentru demoralizarea aliaţilor lui Hamor şi descurajarea vendetei, constituie o evidentă binecuvantare a mârşăviei şi complicitate la infamie, un abuz de putere înfiorător şi o mostră de nepotism dezgustător, o încurajare tacită a recidivei: „Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetăţile care-i înconjurau, aşa că locuitorii lor n-au urmărit pe fiii lui Iacov” (Gen.35,5). Reconfirmarea teofanică a făgăduinţelor ancestrale (Gen.35,11-12) în pofida insensibilităţii etice iacovine, a injustei sale neutralităţi într- un caz de gravă ofensă adusă divinităţii, a dezinteresului pentru finalul tragic al familiei hevite şi a preocupării exclusive pentru destinul familiei sale („N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate şi voi fi nimicit, eu şi casa mea" Gen.34,30), este incalificabil şi cu certitudine nedemn.

   Transmiterea ereditară a statutului moral, oprimarea fiilor pentru greşelile străbunilor („Eu ... pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam …” Ex.20,5), revărsarea penalităţilor pentru culpe atribuite antecesorilor asupra candoarei şi a inocenţei pruncilor, impunerea de restricţii severe, claustrarea, izolarea comunitară şi marginalizarea socială a zece generaţii  succesive pentru gestul nechibzuit al unui strămoş (“Cel născut din curvie să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam…” Deut.23,2), stârnesc o justificată revoltă şi provoacă indignare.

      Aplicarea la muntele Sinai  în manieră discriminatorie şi preferenţială a pedepsei capitale pentru infidelitate confesională şi inconsecvenţă ritualică, dezlănţuirea represaliilor asupra unei grupări restrânse, deşi  iniţiativa construirii viţelului din aur fusese una comunitară şi întreaga populaţie contribuise cu bijuteriile de familie la confecţionarea  acestuia, exemplifică o jenantă lipsă de principialitate divină, compromiţând prestigiul teocraţiei. Exceptarea de la suportarea sancţiunii a principalului vinovat pentru revenirea la practicile zoomorfe, Aaron, cel care nu s- a limitat la a se supune voinţei populare sculptând  statueta,  ci a decretat  o zi festivă pentru celebrarea evenimentului (Ex.32,5), iar apoi în convorbirea cu Moise nu şi- a asumat responsabilitatea propriilor fapte (Ex.32,24), constituie momentul de debut al privilegiilor preoţeşti şi o încurajare tacită a abuzurilor clericale.  

    

                                       

                                                                             BIBLIA                                                                                HEBRAICA  

                           

                                                                              

- consideraţii  critice –

       Iniţierea unui demers menit să contureze  portretul divinităţii biblice exclusiv prin reflexie scripturistică directă, eliminând cartesian  aluviunile penetrate  în spiritual pe filieră tradiţionalismului şi sedimentate în mentalul colectiv, refuzând imaginea ei publică actuală, creată politic, impusă şi susţinută propagandistic si abia ulterior utilată cu argumente justificative livreşti, conduce la rezultate surprinzătoare, iar consacrata superioritate a monoteismului iudaic comparativ cu panteonul antic elen sau cu religiile orientale devine lipsită de evidenţă.

       Mult blamatele antropomorfisme ale mitologiei greceşti abundă şi în Biblia Hebraica: Dumnezeu este zugravit sub chipul unei zeităţi naţionale omnipotente, monarh absolut experimentând diverse imperfecţiuni umane. Dacă personajele olimpiene, monumente de imoralitate, sunt cele care sacralizează  viclenia şi adulterul, vanitatea si trufia, Dumnezeul evreilor se proclama la rându-i gelos care pedepseşte nu doar făptaşul, ci şi pe descendenţii acestuia până la cea de a patra (Ex.20,5), sau chiar cea de a unsprezecea  generaţie in cazul bastarzilor ( Deut.23,2). Dacă Zeus   expedia de la înălţimea tronului său olimpian, pentru a- şi arăta măreţia, fulgere şi trăsnete asupra întregii umanităţi, Adonai se exteriorizează ca naţionalist partinic (“Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov!" Ex.3,6 ); militarist şovin ( "Cu Tine doborâm pe vrăjmaşii noştri, cu Numele Tău zdrobim pe potrivnicii noştri” Ps.44,5), El se implică  decisiv în disputele protejaţilor săi cu vecinii asigurându- le victoria ( Deut.28,7); arogant şi dispreţuitor (“Tu, Doamne, râzi de ei, Tu Îţi baţi joc de toate neamurile” Ps. 59,8), are accese de  irascibilitate şi violenţă devenind înspăimântător (“în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa” Ps.2,5), chiar sadic (“Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească” Deut.28,63 ); prin decizia de suprimare a disidenţei la muntele Sinai, legitimează în egală măsură viitoarele convertiri forţate şi persecutarea minorităţilor religioase, instituindu- se in teoretician al intoleranţei şi a discriminării, fondator al Inchiziţiei şi precursor al holocaustului (“fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa… şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor” Ex.32,27-28); condamnându- l la moarte prin lapidare  pe rătăcitul  surprins de coreligionari nesocotind preverile legii referitoare la serbarea Sabatului (Num.15,32-34) şi adunând vreascuri in deşertul Sinai, lansează o invitaţie limpede la militarizare ekklesiastică.

        Arhicunoscuţii titani mitici Atlas şi Prometeu, au la rândul lor corespondenţi biblici, si anume uriaşii (“Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea … aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume” Gen.6,4), iar personajul israelit Samson, erou al incaierarilor cu vecinii filisteni intr- o epoca in care animozitatile luasera proportii dramatice iar ostilitatea se extindea, naucitor, chiar si asupra vietatilor din ograda (“Emegar…a ucis din filisteni şase sute de oameni, afară de vite” Jud.16,31 ), gratie formidabilei sale coafuri energizante, se poate destinde confortabil in legendele Olimpului.

      Tanakh dezaprobă homosexualitatea ( Gen.19,24),  însă nu susţine monogamia- o invenţie rabinică ulterioară-, ci binecuvântează explicit poligamia şi practicanţii ei ( David, Solomon , etc.), interzicând prin Decalog doar relaţiile din afara triadei soţ- soţii- concubine  ( traducerea corecta a textului originar din Ex.20,14 este “Să nu ai relaţii ilegitime”); iudaismul biblic autentic, neafectat de ingerinţe rabinice, îşi probează astfel nedorita  consangvinitate cu islamismul. De altfel, contrar părerii cvasi – unanime, etica mozaică este permisivă şi relativ la minciună, impiedicând doar rostirea neadevarurilor în circumstante juridice ( Ex.20, 16).