STRANIETĂŢI

        VETERO - TESTAMENTARE 

                                                                                    II 

      

   Biblic, Dumnezeu îşi dezvăluie un caracter controversat, exclusivist şi inconsecvent, iar preconizata exemplaritate divină apare deficitară; la o examinare minuţioasă, legislaţia consemnată scripturistic se dovedeşte adesea contradictorie şi disensivă, iar absurdul se regăseşte în numeroase episoade.                                                  

     Dumnezeu nimiceşte civilizaţia umană, propria Sa realizare, evaluată iniţial în termeni superlativi (Gen .1,31), exceptând de la exterminare pe neprihănitul  Noe şi, în baza exclusivă a meritelor lui, pe ceilalţi membrii ai familiei sale, apoi, iraţional şi ne pedagogic, fără o garanţie prealabilă a ameliorării comportamentelor umane şi în absenţa oricărui indiciu de renunţare la conduite reprobabile, sensibilizat doar de jertfele vrednicului supravieţuitor , retractează şi declară genocidul diluvian irepetabil (Gen.8,21,22). De altfel, favorizarea descendenţilor în virututea unor merite aparţinând parinţilor, precum şi sancţionarea lor pentru vinovăţii paterne, beneficiază de consacrare legislativă expresă în Decalog (de asemenea în Pentateuh: "Cel născut din curvie să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecilea neam al lui să nu intre în adunarea Domnului" Deut.23,2)- “pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Ma urăsc” (Ex.20,5); brusc însă, prin glasul profetului Ezechiel, ambele sunt denunţate şi negate categoric :“Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său” (Ez.18,20).  

     Dumnezeu interzice crima prin poruncă consemnată în Decalog (“Să nu ucizi” Ex.20,13), El,  Cel Care  printr- o inundaţie catastrofală, o moarte lentă, survenită treptat, agonic, în urma unor dramatice şi teribile incleştări pentru supravieţuire, stârpeşte efectiv populaţia pământului, astfel încât  “tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat, a murit” (Gen.7,22); tot El este Cel Care dispune exterminarea unei mase de o sută optzeci şi cinci de mii de oameni creaţi după chipul Său: “Îngerul Domnului a ieşit şi a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii de oameni. Şi, când s-au sculat dimineaţa, iată că toţi aceştia erau nişte trupuri moarte” (Is.37,36).    

    El redactează un decret special pentru interdicţia idolatriei “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri…” ( Ex.20,4), pentru a- i accentua însemnătatea îl înscrie personal pe Tablele Legii, iar apoi dispune verbal exact contrariul, anume  confecţionarea din aur masiv a două statuete reprezentând făpturi angelice: “Să faci doi heruvimi de aur…” (Ex.25,18-20)

   Prin glasul Fiului Său, Dumnezeu ne recomandă benedicţiunea,“binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă” (Mt.5,44), însă tocmai El este Cel Care a inaugurat imprecaţia punitivă în istorie “blestemat este acum pământul din pricina ta” (Gen.3,17). Din considerente declarat pedagogice, El sancţionează drastic o minoră inexactitate executorie în cazul lui Moise (Num.20,12), respectiv neglijarea unei dispoziţii confidenţiale care de altfel i- ar fi compromis acestuia credibilitatea (“Să vorbiti stâncii acesteia în faţa lor, şi ea vă da apă” Num.20,8), însă rămâne total lipsit de reacţie atunci când acesta, impulsiv şi coleric, public şi nejustificat, distruge manuscrisul Tablelor Legii.         Consacrarea anteriorităţii luminii în raport cu astrul  ce o generează (Gen.1,3-19), a apariţiei acesteia în univers cu trei zile biblice înaintea soarelui, unic exemplu de consecinţă care devansează cauza, este o ofensă adusa legilor universale ale fizicii. Admiterea Lui Dumnezeu ca substitut solar şi sursă primordială a luminii pentru explicarea inversiunii este o ipoteză neverosimilă şi impune acceptarea implicită a unei secesiuni în interiorul fiinţei divinităţii, întrucât chiar din ziua întâi, înainte de crearea soarelui, “Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric” (Gen.1,4).

    Încărcat de ambiguitate, ininteligibil, este şi episodul apariţiei umanităţii pe Terra: ulterior creării primului om “după chipul Lui Dumnezeu” (Gen.1,27), se lansează, la plural, îndemnul procreării “Creşteţi, înmulţiţi- vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l” (Gen.1,28), pentru ca apoi, uluitor, să se constate că “nu este bine să fie omul singur pe pământ” (Gen.2,18). Absenţa femininului din cea de a doua generaţie umană obligă, pentru explicarea perpetuării, la convertirea halucinantului în plauzibil, la acceptarea unor teorii năstruşnice precum incestul ori hibridizarea cu fiinţe extraterestre sau primate superioare. Complet lipsit de coerenţă logică şi implicit de veridicitate, hazliu, este relatarea escrocării lui Iacov, cel care după ce trudeşte şapte ani îmbrăţişând necontenit chipul persoanei iubite în suflet, întreţine în noaptea mult aşteptatei nunţi relaţii cu sora ei şi abia în dimineata zilei următoare sesizează confuzia (Gen.29,22-25)...